Bătrânii satului

Odinioară, când părinții noștri aveau bunici, si ei la randul lor, părinti, satul era altfel. Rânduiala era altfel. Încă nu aflaseră zgomotul urbanizării, însă auzeau de el, știau că se apropie. Simțeau pământul, îl iubeau. Le era blestem și fericire. Pentru că nu le-a fost ușor. Cand abia învățau să țină stiloul în mână, erau forțați sa-l lase. Pentru că aveau griji, povara zilei de mâine pe umerii lor fragili de copii…

Puțini au fost cei care au păcălit soarta. Puțini au fost cei cu noroc de carte. Si ei, au reusit să ridice peste ani, copiii generației care a rămas fidelă pământului.Aceștia din urma si-au văzut de rânduială, neștiind că, la rândul lor, lasă bogății. Ei, acești oameni care n-au avut parte de multe, au dat copiii de astăzi. Bunicii de astăzi. Părinții de astăzi. S-au ascuns în amintirea timpului și abia le mai vedem chipul în fotografii îngălbenite. Ori, reînvie când își simt numele pomenit de oamenii de astăzi.

Bătrânii de odinioară se credeau batrani timpuriu. Randuiala începea din fragedă copilărie. Aveau familii mari și casele mici. Erau săraci, însă învățau să se mulțumească cu putin. Si mai ales, să împartă. Să fie alături unul de celălalt. Le-a fost greu. De fapt, privind acum, chiar foarte greu. Însă, îl lăsau pe Ăl de Sus să le aranjeze cum stie mai bine…

Țăranii, n-au fost perfecți. Dar, în simplitatea lor, aveau grijă de suflet. De legături. Între ei, și mai ales, între lumi. Pentru că simțeau mai mult. Vedeau mai mult. Își jeleau morții în versuri,chiuiau la nunți de fericire, în hore, si înalțau praful jucând desculți. Trăiau mai mult.

Aflam, însă, mai devreme sau mai tarziu că superioritatea nu se măsoară în diplome, funcții, lucruri materiale. Desigur, e cel mai usor de cântărit. Încă nu s-a inventat cântarul pentru suflet. Poate atunci vom intelege că zbaterea trebuie să fie mai mult în piept. Și că bogăția tot acolo se păstrează. E acel abur care se duce undeva în văzduh. După miros de pământ după ploaie, pâine caldă, busuioc…