Mirosul casei părintești

Mirosul pâinii coapte. Parfumul florilor când țâșnesc în primăvară. Mirosul de var.Miros de ploaie când sărută pământul. Câte mirosuri poate strânge casa părintească? Câte amintiri? 

Despre copilărie ne amintim cu nostalgie. Acei ani în care totul era parcă frânturi de basm, prea mare, iar noi mici, mici. Acei ani în care călcam pământul desculți, primeam ploaia de vară cu bucurie, acei ani în care jocul era parte din noi. Mama avea trupul tânăr și noi abia rupți din el, tata era puternic și capabil parcă să cuprindă o lume în brațe. Casa părintească, acel loc atât de particular pentru fiecare, capătă pe măsură ce anii curg peste noi, rădăcini din ce în ce mai adânci. 

Mâinile care preparau mâncarea erau fermecate, poveștile bunicilor din alt timp. Pădurea, câmpul, curtea- toate ne așteptau să le descoperim încetul cu încetul. Grădinița cu flori, mirosul busuiocului care lega pământul de cer, măreția bisericii, blândețea bătrânilor. Toate, văzute astăzi cu ochii minții primesc o valoarea inestimabilă care reprezintă baza adultului, responsabil acum să dea generațiilor care vin, vin de acoperă pământul frumusețea acestor trăiri, locuri, senzații…

Tradiția se împletește în structura copilului, îl ajută să înțeleagă rădăcina locului de care aparține și mai presus de toate, îl determina să îl iubească. Pentru că aceasta reprezintă speranța că va ajuta la ocrotirea pământului, casei, la nepieirea simbolurilor. Iar vlastarii tineri care caută repere au astfel de unde să se inspire și motive să creadă în lumi fermecate și să le povestească mai departe altor și altor generații…